urechea lui van gogh

vine o dimineaţă
te trezeşti singur în faţa ei
singurul ei om
singura ta dimineaţă
atunci nici nu poţi să plângi şi nu ştiu dacă poţi să zâmbeşti
stai pur şi simplu mut

între dulap şi sobă era un scaun aveam un scaun şi genunchii roşii de la sobă atât aveam şi cărţi una după alta la nesfârşit ca şi cum ar fi fost o poveste întreagă
s-au ascuns aşa de bine uite le am
şi acum
uşa era înaltă tare înaltă ca o
fugă

mă gândesc la medeea ea va fi celebră apoi se va face prinţesă
mă gândesc la mine
am vrut să mă fac mare atâta amar de vreme
dintr-o dată m-am trezit că eram
deja

cât e de la paris până
pe şira spinării
ştiu asta
prea bine
ca un pat prea mare şi mult prea
străin
unde afli cum sunt
visele
când o şosea când alta aceleaşi mâini şi picioare mereu altcineva
alta aici alta acolo

se întâmpla atât de des atât de uşor să găseşti o dimineaţă
absolut singură
dintr-o dată simt
cât de lungă e viaţa
înapoi
şi cât de scurtă
înainte

3 Responses to “urechea lui van gogh”

  1. excelent textul asta. Intre Paris si lombare sunt eu.
    Adrian G

    Like

  2. AG
    mulţumesc
    e şi pe agonia

    Like

  3. Agonia ramane agonie…
    Extazul insa…are viitor!
    nu-l citez pe irving stone!
    e doar o parere
    cu drept de apel!

    MW

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s