Alice Drogoreanu este una dintre cele mai autentice scriitoare pe care le cunosc. A debutat editorial cu volumul „Mirosiți această femeie” (Editura Grinta, 2008), după care a urmat „Fang” (Editura Brumar, 2010). De atunci, tăcere.
Am cunoscut-o pe Alice, așa cum ni s-a întâmplat multora dintre noi, pe www.poezie.ro Poezia pe care o scrie te pune, uneori dureros, în priză directă cu realul. Are o forță a expresiei care te convinge din prima că este o poetă, așa cum spuneam, de o extraordinară autenticitate.
M-am gândit să inaugurez cu ea un fel de rubrică pe care aș putea-o numi cumva „Poșta redacției” (dar nu așa, firește, fiindcă n-aș face decât să copiez un celebru model preexistent). Aștept din partea voastră pe adresa omiedesemne@gmail.com 3-5 texte de poezie, iar în funcție de valoarea acestora le voi publica pe www.omiedesemne.ro
Trebuie adăugată, bineînțeles, o poză și o scurtă biografie în genul celei trimise de Alice, pe care o reproduc mai jos:
„M-am născut pe 7 august. Am două cărți, un copil, un pisoi, multă mânie, câteva milioane de fotografii, un geam mare. Am câte 21 de zile de numărat de la o șarjă de branule la alta. Scriu din 2007. Iubesc lucruri derizorii. De obicei alb-negru.”
Până la următorul volum, pe care îl aștept cu interes tot mai crescând, iată cele trei poeme de Alice Drogoreanu:
caulfield my friend
zilele au curs lent
ca sudoarea pe salopetă. când ai o ţigară în mână
şi nu te grăbeşti s-o aprinzi. nu acum. mai încolo.
simţi tutunul
şi apa sfârâind pe scândura încinsă. rupi
bucăţele mici de pâine. hrăneşti câinele. şi nimic
nu urmează după asta (amândoi stăm pe scândura încinsă
şi mai ţine aşa o vreme până ce soarele
trece de canal)
ce se întâmplă exact acum în alte colțuri ale lumii
primul lucru pe care îl faci
e să te uiți la vitrina cu pâine. minute în șir
să calci străzi noi cu o chiflă în mână
ca oricare alt cetățean normal
în drum spre ceva. dar tu nu mergi nicăieri.
și nici nu te grăbești nicăieri. doar ai grijă
că noaptea cade devreme. și te-aduce înapoi
lângă autogara aia.
trecând țigara de la mine la tine. cu mâna înghețată
eu nu spun ce gândesc. tu nu spui ce simți.
o sa vină autocarul în câteva minute
și ceea ce avem e fascinația pontonului
eu dincolo. tu aici. până mâine când se lasă întunericul
peste zilele mici. aburite
ca geamurile care ne țin departe
de ceea ce se întâmplă exact acum în alte colțuri ale lumii
alte glasuri alte încăperi
am făcut o grămadă de teme iarna pe hol. nu vedeam decât
calcanul casei din faţă. un alb viermănos cu un geam
de unde nici acum nu ştiu dacă spiona cineva. era foarte sus.
sus era şi apartamentul unde luam meditaţii (o lună. la trigo) moşul
zicea să las jaluzelele aşa cum le-am găsit. trase. să nu ne vadă
vecinii. mă stresa vocea lui. poate că nu era el de vină doar
încăperea îngustă. din care n-am dedus decât radioul galben şi
tot galbenă pâcla în care locuiau nişte mobile. şi blocul de vizavi cu
alte geamuri. cu jaluzele treisferturi trase. cu întuneric
înăuntru (atunci mă gândeam la topoare silenţioase şi cămătari.
russian style)
aş fuma. mi-e poftă. mi-e frică de ziua
în care n-o să găsesc nicăieri vreo ţigară ca de ziua
în care n-am să mai am cu cine sta de vorbă. ştiam
că o să întrebi dacă am citit alte glasuri. [alte încăperi]
da am citit-o. prima oară rezemată de calcan
cu faţa spre drum. nici acum nu ştiu dacă era
spre miazănoapte sau miazăzi.
în jur e pământ gras. negru bun. ţi-ar plăcea capote.
